Ce faci când viața îți ia ambii pantofi?

„Care este cea mai mare minciună a lumii?”, întreabă băiatul. „Cea mai mare minciună a lumii este că într-un anumit moment al vieții pierdem controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă și viața noastră ajunge la voia sorții. Asta e cea mai mare minciună a lumii!! (Paulo Coelho)

Cum este să îți pierzi ambii pantofi? Și să pășești cu picioarele goale prin viața aspră? Să simți că lumea pe care ți-ai construit-o se năruie și nu mai găsești resurse interne pentru supraviețuire?

Adevărul este că atunci când ni se prăbușesc toate ancorele de susținere, suferim și parcă durerea  nu vrea să se mai dezlipească de noi… În haosul generat, prima impresie este că nimic nu se mai potrivește cu viața pe care o cunoșteai.

Frustrare! Disperare! Frică! Vin individual sau chiar împreună! Nu iartă deloc! Îți anulează capacitatea de a te bucura de plăcerile sufletului!

„Mă simt de parcă m-ar fi lovit cineva în stomac. Mi-am recăpătat suflarea, dar tot ceea ce pot face este să plâng!”

Cunoști situația? Ai trecut prin ceva similar? Cum putem depăși încremenirea în neputință?

Viața este dură! Dar exact aceeași viață oferă și resursa de relansare! Asta o simți abia atunci când nu mai ai pantofii! Și nici nu mai crezi că îi vei recupera vreodată!

Spiritul uman de solidaritate este impresionant

Oamenii reacționează la durere! Sunt marcați de vulnerabilitatea pe care o văd! Se mobilizează să ia parte la suferință!

Ceea ce am trăit în ultimele zile confirmă asta! Sute de oameni mi-au trimis mesaje de susținere! Au asigurat confortul emoțional în Valea Disperării! Când vezi asta, genunchii încep să fie mai fermi și picioarele mai sigure! Te acomodezi mai ușor cu faptul că ți-ai „pierdut” pantofii! Ești înțeles! Și sprijinit! Și asta contează enorm… Nu am cuvinte suficiente de mulțumire!

„Nimeni nu este inutil în această lume dacă alină povara ce atârnă pe umerii semenilor săi.” (Charles Dickens)

Prezența din umbră a lui Dumnezeu

Un Dumnezeu mai degrabă absent? Da.

„Unde este Dumnezeu?” este întrebarea dramelor inexplicabile.  Deseori percepem îndoiala ca fiind opusul credinţei, însă e oare posibil ca ea să aibă beneficii pe care în perioadele de criză cu greu le întrezărim?  

John Ortberg, autor de succes și pastor, exprimă în cartea Credinţa și îndoiala că însăși natura credinţei reclamă prezenţa incertitudinii. „Îndoiala ne poate motiva să studiem și să învăţăm”, scrie Ortberg.

Un răspuns convingător este furnizat de ecranizarea Dumnezeu la judecată. Miza filmului este decizia unui grup de deţinuţi de la Auschwitz de a-L chema pe Dumnezeu la judecată in absentia. Era anul 1943. Cei din baracă doresc cu disperare nu doar să supravieţuiască, dar şi să evadeze din criza existenţială în care îi aruncase nazismul. Prizonierii încearcă să răspundă la eterna întrebare: De ce îngăduie Dumnezeu atâta suferinţă?

Deliberarea juriului format ad-hoc pare să Îi fie fatală lui Dumnezeu. Este declarat vinovat. Procesul este întrerupt însă de soldaţii naziști care pătrund în baracă pentru a lua următorul grup pentru camerele morţii. Se aude o voce stinsă care ridică ultima întrebare: „Și acum?” A venit și răspunsul: „Acum ne rugăm”, îi răspund ceilalţi.

Este concluzia în spatele căreia ghicim un alt gen de certitudine. Iar asta nu vine doar așteptând miracolul.

Intervine în joc și recadrarea minții. Adică, schimbarea perspectivelor. Îmi place să mă ocup cu așa ceva în sesiunile de coaching pe care le susțin cu cei care caută soluții la probleme de acest gen. Ești acum în situația de a pune întrebări și de a nu avea răspunsuri? Și te dor? te dor suficient de mult în așa fel încât să vrei să „evadezi” de acolo? Chiar vrei asta?